Răsărit

Am știut că am fost îndrăgostită de el dinainte de a-l cunoaște. Mintea mea l-a conturat atât de bine. El din fața mea și el din minte erau atât de identici. Perfect de imperfect, ireal de real uneori, extazul și agonia, lumina din întunericul meu adesea.

Am înțeles târziu că oamenii apar în viața noastră să distrugă sau să ne reclădească și să pună în ordine ceva ce a rămas răvășit. Iluzii, vise, sentimente, planuri. Au fost oameni care ne-au fărâmat în miliarde de bucăți fără prea mari resentimente. Și atunci doare. Dar amintește-ți cum în fiecare dimineață răsăritul alungă întunericul și face loc unui început frumos.

Ești răsăritul meu.

Timpul întotdeauna este cel care validează o relație și cu fiecare zi petrecută lângă un om, începi să înțelegi că el este cel care îți ucide temerile, îți construiește sufletul și ți-l alimentează cu iubire. Vă construiți și creșteți împreună. Iubirea este iubire când ea o să însemne aripi, nu lanțuri.

Tu mi-ești aripi și-mi vei fi mereu.

Ultime rânduri

31 mai și câteva urme de vin au alunecat pe pielea ei așteptand ultima atingere a buzelor lui. Știam încă de când i-am întâlnit privirea că șederea îi va fi temporară în brațele mele.

N-am acordat îndestulă importanță faptului că va veni momentul în care o să plece, în schimb am fost preocupată să-i stau în preajmă cât mai mult posibil. Amandoi am stiut că îndiferent dacă ne bucurăm de el sau nu, dacă ne place sau nu, timpul va trece așa că am decis să ne pierdem mințile unul în nebunia celuilalt și să ne ținem strâns de mână până la final.

Zilele împreună aveau să se sfârșească în mai puțin de câteva minute. Uite-mă, așadar complet deconectată de ce a însemnat viața mea înainte de el.

– mi-am obișnuit pielea cu conturul trupului tău, mi-a spus

– aștept ziua în care n-o sa mai trebuiască să pleci.

O privesc cum încearcă să își ferească privirea, însă amandoi știam că între noi există o eternitate.

– să-mi scrii, să-mi scrii, te rog, să nu mă uiți, îi șoptesc ușor ascunzându-mi capul între palme

– o să-ți scriu și o să-ți spun despre ficare om în care îți caut chipul, îmi zâmbește și își înfășoară mainile în jurul trupului meu

M-a rugat s-o las pentru că nu voia să vadă cum timpul mă va îndepărta din brațele ei. M-am ridicat de pe bancă și am simțit cum o parte din mine a rămas acolo cu ea. Fiecare pas făcut spre casă era dificil, îmi auzeam sufletul strigându-ma din urmă.

Am deschis ușa cu greutate, am luat pixul și am început să scriu.

Dacă as scrie despre fericire, ai știi că este despre tine?

 Dacă aș scrie rânduri, ai putea să te regăsești printre ele?

Ai știi că despre tine scriu acum?

Ai veni la mine-n inima pregătit să nu mai pleci?

Te-am cunoscut. Pe tine te-am cunoscut când mă așteptam mai puțin. N-am știut că te grăbești să vii și să intri atât de repede în viața mea, căci altfel te-as fi așteptat cu masa pusă și eu pregătită. Te așteptam cum se cuvine și te pofteam cu politețe înăuntru.

Dar știai? Știai că vii să rămână? Știai că avea să fii ceea ce eu căutasem atâta timp? Acum că ești aici, nu mă menaja, amândoi știm cât de independentă sunt. Nu îmi spune vorbe dulci și nici promisiuni mărețe.

Nu-mi aduce Luna. N-aș avea unde s-o pun. Și nici stelele. Le-aș pierde. Promite-mi și da-mi timpul tău. Dă-mi ani lângă tine. Luni în care mă strângi brațe, săptămâni pline de zâmbete și lacrimi de fericire, zile in care mă ți de mână, ore și minute în care să dorm liniștită cu capul pe pieptul tău.

Dă-mi timp, căci timpul este tot ceea ce ne trebuie.

iubește-o tu, atunci când ea n-o mai poate face

Într-o lume în care puteai fi orice, tu ai ales să fi.

Să crezi în răsăritul ce îți uscă picăturile de ploaie din suflet.

Să te apleci până la pământ la fiecare furtună ce încerca să te scoată din rădăcini, ridicându-te de fiecare dată mai puternică.

Uneori ești vulnerabilă, ai slăbiciuni, defecte și uneori clachezi. Obosești și vrei să te dai bătută când într-adevăr știi nu mai poți. Mai cazi și ai impresia că n-ai să te mai ridici vreodată. De fapt, nu asta fac toți? Suntem oameni și e normal să obosim. Suntem oameni și avem slăbiciuni, numai că unii le ascund bine. Atât de bine încât ei ajung să se creadă perfecțiuni.

Nu-i face declarații siropoase și nici gesturi făcute în public doar pentru ochii lumii.

Iubește-o atunci când nu ești lângă ea și știi că poți alege pe oricine altcineva să-ți fie alături. Iubește-o și când ai o zi obositoare, iar cu toate astea gândul îți fuge la ea. Iubeste-o atunci când e nesigură și confuză.

Iubește-o tu chiar și atunci când ea nu o mai poate face.

Am avut-o atunci

„Am avut-o atunci. În palme, în brațe, în suflet și în pat. Am avut-o în toate locurile importante și am obligat-o să plece. Pe atunci credeam că e definitiv. Am pierdut-o așa cum pierde orice om. Din prostie, din nepăsare, și poate, dintr-o iubire despre care am crezut că va rămâne a mea mereu, chiar dacă nu fac nimic s-o cultiv.

Dintr-o astfel de pierdere nu mori, însă rămâi cu cicatrici pe suflet, iar asta am simțit la ani distanță, căci atunci mă simțeam invincibil. Fără să vrea, cea de atunci mi-a fost lecție și chiar dacă am mai ținut în brațe alte femei, niciuna nu i-a ajuns măcar până la glezne.

Am trădat-o așa cum i-am promis că n-o voi face, însă în acele momente de început, i-aș fi promis și luna de pe cer doar ca să o câștig. Da, o vedeam ca pe un trofeu, știind sigur că era râvnită și de alții. Acum știu sigur că eram imatur și prin imaturitatea mea, am călcat în picioare o inimă.”

©2020 All rights reserved.

După ziua în care ai plecat #2

Mi-aș dori să reușesc să îți pot spune despre durere. Cum se simt diminețile în care deschizi ochii și dai nas în nas cu realitatea care parcă abia te șteaptă să deschizi ochii să îți poată zâmbi în față. Cum genunchii ți se frâng parcă de la jumătate, iar fiecare pas până la baie e un chin. Asta până deschizi ușa băii și ajungi să te privești în oglindă și te întrebi ce s-a întâmplat noaptea trecută cu tine.

06:20. Priveam pierdută spre ecranul telefonului, plimbam degetele deasupra tastaturii, încercând să pun cap la cap ideile amestecate din capul meu. Voiam să spun ceva, cuiva, orice, dar ce? Cui i-aș putea explica ce simt cu atât haos în mine și în minte? Nu știam s-o fac, tot ce știam e că ceva încă doare și nici noaptea ce tocmai trecuse n-a reușit să amorțească asta.

În dimineața aia știam că trebuie să mă ridic și să încep să trăiesc. Groaznic. Trebuia să mă ridic din pat și din noroiul în care simțeam că eram intrată. Dar cum când tot ce îmi doream era să rămân cu capul cufundat în pernă și să ascult pe repeat „melodiile alea”? Voiam să-l țin acolo cât mai mult timp, să nu plece… hah, naivă, plecase deja de mult…

©2020 All rights reserved.

Ziua în care ai plecat #1

Ziua în care ai plecat a durut. Mă pregătisem pentru asta, știam că pot, dar am mințit. M-am mințit ore întregi. Ore în care eram absentă și mintea îmi zbura departe. Până la tine, cel mai probabil. Stii? Refuzam că tu nu mai ești.

Și așa m-am închis în dormitor pentru că acolo erau cele mai multe amintiri despre tine. Acolo m-am cufundat în patul pe care îl împărțeam acum singură în prima noapte fără tine și-am sperat c-o să suni, că totul se va rezolva, iar dimineață voi fi fericită iar. N-am fost.

A fost o noapte lungă, cu gânduri și lacrimi despre tine. Am plâns. Nimeni n-a înțeles când le-am spus-o. Nici eu nu sunt sigură. Că te pierdusem pe tine? Erai plecat încă de prima dată. Mă pierdusem pe mine? Posibil. Eram confuză.

In același dormitor, de atunci m-au prins multe alte nopți în care regretam că te-am cunoscut. DAR CUM SĂ? În nopțile alea scurte, în conversațiile începute random și fără o direcție, în diminețile când afară se lumina, iar eu știam că sunt fericită. La fel și tu. Cred. Aproape că intram în doliu, dar unicul noroc a fost că îmi place să port negru,

negru…așa a fost ziua în care ai plecat.

©2019 All rights reserved.

 

 

Paradox

Ghemuită într-un colț al canapelei, rebelă și dezinvoltă, îți topea inima prin zâmbetul ăla de copil inocent. În mintea mea, mult timp când mă gândeam la ea, îmi revenea în minte trupul firav și zambetul ăla…Oh, Doamne.

Era evident că întotdeauna era obișnuită să fie în centrul atenției întru totul, poate pentru că, spera ea, că acela era singurul mod prin care putea să își ascundă cicatricile.

După mulți ani am reîntâlnit-o. Era schimbată, dar totuși îmi parea aceeași. Paradoxal. Zâmbetul aproape-i dispăruse, lasând cearcănele să iasă în evidență. „Fac bine”, repeta

de fiecare dată oamenilor care o întrebau cum este. Ghemul ăla de om frumos care obișnuia să se afunde într-un colț al canapelei după o zi extenuantă își încurcase atat de tare firele, încât nici ea nu mai știa unde este începutul și care trebuie să fie finalul.

Nu există comparație între noi, cum nu există oameni frumoși sau urâți. Fiecare are drumul lui pe care s-a încurcat la un moment dat, durerile lui, pierderile, încercările, reușitele sau propriile prăpastii. Dar totuși, unii au mult prea multe și prea puține bucurii.

Amintesc, rătăcit printre amintirile despre o fată, toată un zâmbet. Cândva, cumva, fata asta a reușit. Un ghem de om, firav și plin de julituri, cu o încăpățânare și o putere de a se ridica asa cum puțini o au. Încâ se mai păstrează în centrul atenției.

Asta este despre nimic, dar în același timp despre totul. O canapea, un ghem de om cu zâmbetul ei cu tot, vise, lacrimi, împliniri, un amalgam de fire.

©2019 All rights reserved.

As putea…

Am nevoie de atâtea lucruri pe lumea asta, dar dintre toate, am nevoie de zâmbetul tău. Zâmbet care ar putea să risipească demonii din jurul meu. Asta numai dacă mai pot fi risipiți vreodată…

Mă rătăcesc fără direcție pe străzi și tot ce îmi doresc este prezența ta. Aș fi putut să mă joc cu sentimentele tale fără să îmi pară rău că am facut asta, doar pentru că așa sunt eu. Aș fi putut să nu îți scriu o săptămână, dar asta nu înseamnă că nu m-aș fi gândit la tine. Aș fi putut să te duc până la ușa spre inima mea, dar fără să îți și arăt unde este cheia, pentru că așa sunt eu. Aș fi putut să te privesc în ochi și să-ți spun că tu îmi amintești ce înseamnă să iubești.

Chiar și acum, după toate astea, când te prăbușești și simți cum cazi în gol, când întreg univerul se spulberă și se sparge în miliarde de culori reci, iar tu nu mai ai puterea să te agăți de nimic, aici sunt eu. Sunt îngerul care te veghează atunci când ți-e dor și te simți singură.
Sunt demonul care te intrigă la ce e mai rau. Sunt tot ceea ce tu ai nevoie, indiferent de cât te-ai rătăci, acolo, cineva este cu o mână întinsă pentru tine.

Aș putea scrie pagini despre cât de mult însemni pentru mine, dar tot nu ar fi suficient. Am nevoie de un zâmbet și o sumedenie de cuvinte spuse. Spuse în tăcere.
Esti tot ce ai putea fi si nu vreau sa te schimbi.

©2019 All rights reserved.

 

Adâncuri

Când eram mică visam să fiu sirenă…să înot printre valuri, să plutesc și să tot plutesc. Îmi amintesc zilele când totul era atât de roz, iar eu eram atât de curioasă. Însă astăzi înot peste o despărțire, peste ceva ce nu mai pot simți nici atingând cu degetele picioarelor. Dar azi, nu sunt o sirenă. Știu. Nici nu mă miră. Doresc să mă descotorosesc de greutatea pe care o simt din disperare să îmi simt propria piele fiindu-mi casă.

Nu înțeleg când am încetat să mai privesc în sus, iar azi mă simt atât de mică. Poate că asta a fost întotdeauna acolo, a fost dorința de a fi mai puțin. Astăzi încerc să înot peste propriul meu curent, peste mine însămi. Să înot departe de toate dățile în care am încercat să omor copilul din interiorul meu. De astăzi, îmi voi ține respirația în timp ce mă scufund în adâncuri. Voi găsi cu siguranță locuri mai bune de exploarat care nu vor răni în adânc. Mă voi regăsi. Voi scăpa de greutate. Stiu.

©2019 All rights reserved.