04:19

De ore bune stătea cu privirea în gol, era distrasă de gânduri. Ele îi fugeau departe și i se amestecau prin cap. Nici măcar ea nu reușea să își dea seama unde anume.

Stătea acolo, pe canapeaua pe care cândva stăteau împreună, îmbrățișați. În locul în care a dormit nenumărate nopți așteptându-l acasă… locul ăla o lega atât de mult de el.

Își lasă capul pe spate resimțind oboseala și durerea prin fiecare părticică a corpului ei. Erau cicatrici contopite cu gânduri și frământări ce o măcinau, o secau de puteri. 30530705_2062093367401419_5023103190569058304_n

Pierdută printre gânduri atât de adânc încat cu greu a realizat vibrația telefonului de lângă ea. Știa cine o caută, dar a ezitat câteva minute până să deblocheze telefonul să răspundă. Erau luni bune de când cuvintele nu însemnau mai mult decât grupuri de litere adunate. Erau șterse, nu-i exprimau nimic.

Nu înțelegea de ce se încăpățâna să îi rămană alături, de ce nu renunța la ea. Era atât de evident că ea era atât de rece față de el. E un om bun, dar la ce folosește dacă nu este cine trebuie?

Și-a întins mâna spre cartea de pe măsuță. Avea nevoie să se piardă printre pagini, să se piardă cu totul și să nu se mai gandească la nimic… până la urmă era doar o banală seară exact ca atâtea altele.

©2018 All rights reserved.

Anunțuri

Brațe

Dacă ei aleg raiul, tu, te rog, lasă-mă să-ți aleg brațele. Nu îți voi cere niciodată luna de pe cer, nici lucruri supra-naturale. Îți voi cere mereu încă 5 minute acasă. Da, acasă, căci în brațele tale mă simt ca-n propria casă.

Cea mai frumoasă parte din corpul unui om sunt brațele. Din sute de brațe, mi-am găsit locul doar în ale tale. Tu ești pacea dintre atâta zgomot. Tu îmi ești muză și călăuzitor spre bine. Sunt dependentă de tine. Îmi ești inspirație, tu, cu tot cu brațele tale. Cu locul meu de suflet. Unicul punct în care am știut că am ajuns unde trebuie, fără greșeală.

Locul unde sunt cel mai aproape de tine. Unde te simt și îți aud inima bătând. Îți cunosc brațele cum nimeni nu ți le-a mai cunoscut vreodată și sunt geloasă – pe fiecare persoană care ți-a trecut prin brațe. Prin singurul loc în care mă simt ocrotită și iubită. Departe de toti. Seara. Noi doi și brațele tale.

©2018 All rights reserved.

Dacă ar fii să spun…

Dacă cineva m-ar întreba astăzi despre tine, le-aș spune că mi-ai fost. Mi-ai fost de toate în zilele grele.

Deși a trecut mult timp, încă mi-e dor. Mi-e dor de tine sau de amintirile cu tine? Nu știu… răspunsul încă nu există… cert e că tu ai plecat. Ai plecat crezand că îmi faci un bine.

Azi îți mulțumesc. Îți mulțumesc că ai plecat și m-ai lăsat acolo jos. Singură am reușit să mă ridic. Datorită ție azi sunt puternică. Am un caracter puternic, iar acum numai Dumnezeu mă mai poate doborî. N-ai știut și nici nu vei știi câte nopți am stat fără tine, câte nopți am fost trează așteptând un semn.

Iar dacă azi cineva m-ar întreba de tine, i-aș spune fără să stau prea mult pe gânduri că ai fost singurul care a putut să-i facă inimii mele tot ceea ce a vrut. Tu ai fost cel care a reparat-o cu atâta grijă și iubire, dar tot tu ai fost cel care a rupt-o când a plecat închizand ușa în urma lui.

©2018 All rights reserved.

Întrebări

Am scris, am șters, am rescris… nu-mi găsesc liniștea, nu-mi găsesc cuvintele.  degetele îmi sunt parcă amorțite, iar gândurile… gândurile îmi sunt amestecate printre atâtea întrebări. Mi-e greu să rămân coerentă, deși încerc cu toate puterile.

După plecarea ta, mi-am interzis să îmi fie dor de tine. Nu trebuie. Nu e în favoarea mea, iar tu ai avea de câștigat și nu-ți pot permite ție să câștigi nimic. Mi-am interzis să îmi fie dor de tine, iar voința mea a câștigat. Știam că pot s-o fac. În tot timpul asta, rațiunea îmi 29750570_2057201747890581_1298945213_nspunea că nu merită, că eu nu am pierdut nimic, ba din contră. Dar înima? Cu ea ce faci? Continui să o ignori și să-i dai mai multă crezare rațiunii sau o mai asculți o dată după care la final ai de suferit?

Sunt o ființă extrem de puternică a cărei voință este mai puternică decât piatra, însă când inima întervine, devin complet dezorientată. Nu știu să descifrez, nu stiu să interpretez, nu mai știu absolut nimic. Și totuși, de ce nu pot să mă opresc? De ce am atât de multe întrebări în minte? De ce să vreau pe cineva ce-mi cauzează numai rău? Un rău conștient și al dracu de placut? De ce mă pun contra mea?

De ce sunt atâtea întrebări fără răspuns? Sau probabil răspunsurile sunt în fața mea, iar eu refuz să le observ, poate am fost prea credulă, poate m-am înșelat… POATE.

©2018 All rights reserved.

Time’s up, baby!

 Trezește-te la răsărit dezamorțită de griji și probleme. Tu însuți răsari în viețile celorlalți precum soarele răsare în fiecare dimineață de vară. Tu ești viață, tinerețe și fericire! Îți clădești propria fericire singură.

Ridici ziduri cât mai înalte de fericire în jurul tău – nu le ridici de frică, ci din precauție, ca nu cumva să dea cineva buzna pe gazonul tău.

La suprafață zidești, dar cu sufletul ce faci? Te gândești să-l îngropi și pe el? Nu te doare 28381704_2038351693108920_1162441946_natât de tare fiindcă ai învățat să construiești singură, să te resemnezi și să devii imună în fața destinului.

Rănile tale sunt minore, dar sunt suficiente să te urmărească pretutindeni și să nu te lase să te apropii de fericire. Însă în spatele zidurilor tale nu intră nici soarele, dar nici fericirea. De ce? Nu mai bine îi deschizi ușa și-l poftești politicos înăuntru? Să te asiguri cu tu l-ai vrut în viața ta și să te adaptezi realității. Nu e treaba lui să-ți dărâme zidurile! Tu le-ai ridicat, tu le dărâmi. Noi trebuie să fim fericiți nu să stăm să spargem ziduri la nesfârșit, fiindcă se poate să nu-ți placă ce ai găsit în spatele lor. Și atunci, pentru ce?

©2018 All rights reserved.

Prea mult timp

Stau de cateva ore în fața laptopului încercând să scriu ceva. Orice. Am scris, am sters și am rescris diferite fraze, paragrafe și rânduri. Rânduri în care simțeam că nu mă regăsesc, că nu folosesc cuvintele potrivite… nimic nu funcționa, iar eu eram prinsă într-un gol.

Acum, la final, vreau să îți spun că te-am iertat. Te-am iertat pentru fiecare rătăcire, pentru nesiguranța și neliniștea cu care m-ai torturat nopți la rând. Te-am iertat pentru nopțile în care ai spus că vii și n-ai venit. Ți-am crezut minciunile. Te-am iertat. Te-am mai iertat pentru că m-ai folosit și m-ai risipit, dar nu în cele din urmă te-am iertat pentru că, altfel sufletul meu ar fi avut de suferit. A trebuit să aleg, iar eu mi-am ales sufletul, el e tot ceea ce am mai de preț și nu-l voi sacrifica pentru nimic.

Îți mai spun, tot la final că am trăit în așa fel, încât când am ieșit din viața ta, m-am asigurat că golul pe care ți l-am lăsat nu-l va mai putea umple nimeni niciodată. O amintire imposibil de uitat și o așteptare ca toate viitoarele tale povești să fie exact ca cea a noastră. Imposibil! 

Acum regret. Regret că am renunțat la mine pentru tine. Am greșit când mi-am încăpățânat să aștept în fața unor uși închise. Am eșuat când m-am amăgit cu iubiri si prietenii iluzorii, când am risipit lacrimi si emoții pe persoanele care nu le meritau. Am greșit când am dus luptele și problemele altora la capăt. Am greșit, dar mi-am învățat lecțiie si am continuat!

Acum m-am schimbat! Am învățat să mă iert, să fiu bună cu mine și să mă accept așa cum sunt. Am renunțat să văd perfecțiunea în oamenii imperfecți. Am trecut peste etapele în care criticile si părerile ipocriților mă afectau. În sfârșit, după atât de mult timp m-am împăcat cu mine și mi-e bine așa cum sunt!

©2018 All rights reserved.

Totul e în mâinile noastre, dar mâinile noastre în mâinile cui sunt?

 Dacă totul se află în mâinile noastre, atunci mâinile noastre în mainile cui se află?

Îți cauți cu atâta disperare sufletul alături de care să-ți găsești liniștea. Îți cauți neîncetat rostul în viață, te zbați să te auto-depășești, să ajungi cât mai sus și să obții victorii nenumărate.

Indiferent de câte reușite ajungi să deții, nu te poți bucura singur de tot. Suntem meniti Caring for the Elderlysă depindem de oameni alături de care să împărțim atât lacrimi, cât și zâmbete.

Iar dacă ești singur, ajungi în punctul în care realizezi că nici măcar alcoolul, scrisul sau lacrimile nu-ți mai sunt de folos. Există momente în care niciun cuvânt nu-ți mai folosește, iar tot ceea ce ai nevoie este reprezentat de căldura a două brațe care îți calmează sufletul și lacrimile.

Și totuși, dacă mâinile noastre depind de alte maini, de ce nu ne bucurăm de fericire? De ce ne împiedicăm de pietre, când bolovanii reprezintă adevarata problemă?

©2018 All rights reserved.